Pana atunci insa as suferi in tacere,neatingandu-ma de niciun fir din capul ei,incercand sa-l aduc inapoi,sa-i rapesc dragostea si sa raman intr-un glorios triumf.Dar ce este cu adevarat suparator,pana si pentru o nebuna,o instabila,pana si pentru mine este ca realizez ca mi-as rapi propria-mi comoara.Ca si cum un hot si-ar fura din propria avere.Ah,dar asta suna atat de patetic pana si pentru cineva ca mine!

Uite ce fac,doar uite-te putin la mine,nu ca ai putea dar poate ai simti.Sunt nebuna,iubirea m-a obsedat m-a transformat in ceea ce sunt.Sunt nebuna dupa afectiunea ta iubitule si jur,oh,jur ca vei regreta daca pana la urma nu ai sa-mi cazi in brate,caci tu m-ai adus in aceasta stare si tot tu vei fi acela care mi-o va mentine stabila.”

Jurnalul din ospiciu

Si-i aud inima cum bate prin acest miez sufocant al noptii,simt durerea sangelui cum curge prin vene si da,ah,miros frica.E ademenitoare,dulce si otravitoare.

Iar imaginea ei imi apare in fata,cu intregu-i atat de clar de parca as putea sa-i sa-i soptesc ceva,sa-l i-au de mana si sa plecam de aici,sa-l parasesc pe acest biet fricos,prea fragil si inca,copil si sa fug cu visele mele,cu sperantele si dorintele.Dar tot ce fac este sa evit sa clipesc,sa incetez sa mai respir si doar sa-l tin cu mine pentru cateva momente,pana se va evapora sau se va sparge ca un balon de sapun.Tin cu dintii de aceasta iluzie si simt extazul suprem cum mi se prelinge in corp.Imi amintesc de el,de cum eram,de cum trebuia sa fim si imi inabus un suspin.

Si de fiecare data cand incerc sa uit de tine,sa mi te scot din minte,sa fiu cine trebuie sa fiu,imi apari in fata ca o entitate groaznica dar viabila si ma faci sa-mi ies din minti.Distrugi absolut tot ce am construit pana acum,ca o tornada,ca o furtuna,ca soaptele tale.

Ii dau drumul sa plece si raman suspendata in acel coltisor al camerei,cu privirea pierduta si cu vederea in ceata.Simt doua maini calde ce ma apuca cu putere,iar glasul sau ma trezeste din nou la realitate.Ma prefac ca nu-l aud,imi sparg buza in incercarea de a nu tipa si il strang si mai puternic in brate.

Vinovatia ma apasa,diavolul imi sopteste,iar pacatul se asterne.De-ai sti tu,baiatas,pe cine-am vazut mai devreme..

Cafeneaua era protectia mea acum.Prin geamul de sticla simteam zidul ce ma despartea de realitate.Fulgi mari de nea se izbeau de sticla iar aburii cafelei ma impiedica sa vad adevarata viata a lor.O secunda,doua trei insemnau o viata intreaga.Puteai oare tu simti in doar cateva clipe o viata intreaga?O puteai trai?

Fericirea poate fi întâlnită într-un simplu grăunte de nisip din deşert.Nu era nevoie de prea mult timp.Dragostea nu poate fi masurata in secunde sau minute.Dragostea este eterna.

Am inchis ochii,ferm convinsa ca gresisem.De asemenea greseam de fiecare data cand reprosam,tipam sau taceam.Nu vom ajunge niciodată să înţelegem semnificaţia acestor vorbe. Căci în toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi – brusc – mâna destinului ne schimbă universul.

Dragostea inseamna libertate.Dragostea inseamna egoism.Dragostea inseamna doi.Asta este ceea ce nimeni nu intelegi,acel doi nenorocit acel sacrificiu prin care acest cuvant ne face sa trecem si inca ma intreb,de ce greseste lumea in acest doi?De ce nu evadeaza pur si simplu din acest viciu si continua sa se prefaca,ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.De ce ne invinovatim pentru tot ce se intampla cu ceilalti?De ce pur si simplu nu putem trai clipa ca un fulg de nea,o secunda,doua,trei daca pana la urma toti spunem ca a fost in zadar?De ce nu putem spune ca a fost frumos in loc sa plangem?

De ce lumea e un borcan cu tristete atunci cand doi devine unul?

Constatand ca aceasta cifra e o taina de ce nu incercam sa o aflam?Astfel s-ar duce magia cafenelelor in care ai sta si ai plange dupa clipele petrecute.Iar daca magia s-ar duce cafeaua si alcoolul s-ar ieftini din cauza reducerii consumului.

Se gandea ca ar putea fi orice isi dorea,isi putea termina cafeaua linistita,sa inspire adanc si sa-si continue povestea.Ar putea sa-si puna din nou rochia bej si tocurile rosii si sa plece.S-ar putea intoarce seara multumita ca trecusera 16 ore in care rezistase tentatiei.Apoi avea sa-si puna pantofii in frigider,sa-si toarne un pahar cu lapte in acel pahar uzat de Martini si ,zambind s-ar baga sub cersaful vesnic rece.

Tentatia o va macina in acele 9 ore chinuitoare,iar in sine se va gandi sa scoata telefonul din lada veche si sa-l repuna in functiune.Va putea sa-si deschida cutia postala si sa stranga scrisorile de langa usa.Isi imagina cum le va citi si ii vor da lacrimile.Cum isi va plange din nou de mila si cum va scrijeli peretii cu unghiile noaptea dupa cateva momente de magie in care voia sa fie orice inafara de sufletul sau.

Ar putea scrie ceva,ceva ce sa o linisteasca,ceva ce nu ar aduce-o la realitate si care ar putea sa o mentina in aceasta stare de reverie,imaginandu-si ca este o boaba de cafea.Simtea gustul amar al boabei in lipsa de cunostinta si brusc isi dori una.Sari de pe pervaz zbuciumata,varsand ceasca fierbinte pe cardiganul alb,urcandu-se pe dulapul din bucatarie.

Nu avea nevoie sa fie o boaba de cafea ca sa stie cum e sa fii macinat.Nu voia sa se simta amara ci sa-i simta ei gustul.Nu avea de gand sa mai poarte acea rochie bej cand defapt o mai vazuse pe altcineva in statia de metrou.

Avea de gand sa fie ea,avea de gand sa fie prorpia sa boaba,impartind unicul sau gust,propria sa culoare,singurul sau viciu.

Si privind custia postala,aceasta mai avea de asteptat.

E cam tarziu sa spun asta acum,cand scoala a inceput deja de aproape trei saptamani,dar dragilor e timpul sa intram in functiune.Vara a trecut cat ai spune ”Soare”,iar toamna a inceput deja sa-mi consume din rezerva de fericire.E timpul sa ne reinoim permisele la biblioteca,sa restituim cartile cu data limita expirata de patru luni,sa ne ferim balerinii de ploaie cu umbrele chic si desigur sa zambim tocilarului dragut.

Stiu ca majoritatea dintre noi inca visam la diminetile tarzii si la obisnuitul Soare si ca despresia aceasta de toamna nu trece cu una cu doua dar ne putem preface macar.Nu?NU?